grijă să strecoare, în aproape orice articol legat de F.C. Național/Progresul, numărul mic de suporteri, majoritatea de vârsta a treia. Probabil că ignoranța nu i-a facut pe mulți să cerceteze mai mult decât ce se putea vedea cu ochiul liber.
Care este adevărul?
În anii '50 dintre echipele perioadei interbelice doar
Rapidul reușise să supraviețuiască tăvălugului comunist. Meritul se spune că ar fi fost al lui
Gheorghiu Dej, lucrător în anii interbelici la CFR și mare fan al echipei. Venus, Unirea Tricolor, Juventus, Carmen,
Maccabi au fost pe rând retrogradate, desființate sau au fuzionat. Pentru
populația bucureșteană iubitoare de fotbal dar care nu a fost susținătoare a Rapidului și
care nu reușea, cu toată râvna tovarășilor de partid, să se asocieze cu ideea de Armată Roșie-KGB, apariția și
promovarea Progresului în prima divizie a reprezentat o reală gură de oxigen. O
frondă mascată împotriva regimului comunist, aparută înainte de 23 August, mai exact la 10 Mai 1944.
 |
| Deplasare Oltenița, 1978 |
Pentru perioada anilor 1950-1970 nu era deloc exotic ca un iubitor de fotbal să fie suținător al echipei din cartierul Cotroceni. Vechiul
stadion avea aproximativ 8000 de locuri iar de cele mai multe ori era arhiplin.
Monografistul echipei, domnul Valentin
Căltuț, rememorează: „Prin anii 1950-1960, la cuplaje, erau 2.000 de soldaţi
în termen de la Armată şi 2.000 de la Miliţie. Restul, până la 80.000-100.000,
erau 65% rapidişti şi ceilalţi progresişti”. [i]
Pe vremuri, Progresul era echipa iubită de actori, de mica burghezie, de
artiști. De asemenea deplasările în orașele apropiate de Capitală erau
o constantă încă din acei ani.
Alături atât la bine cât, mai ales, în vremuri tulburi
În ciuda faptului că a retrogradat în repetate rânduri,
Progresul şi-a dobândit simpatia tuturor adversarilor ba chiar şi respectul
acestora. Dragostea suporterilor a rămas constantă chiar dacă cele mai mari satisfacții, în aceea perioadă, erau revenirile în prima divizie. Meciurile de acasă din perioada anilor 1970-1980 însemnau cel puţin 6-7000 de oameni în
tribune.
 |
| Stadionul Cotroceni arhiplin. Emilian Tevi în duel cu rapidistul Octavian Niță |
Dar în acelaşi timp cu noi evoluau în eşalonul secund şi ASA
Târgu-Mureş, satelitul Stelei de atunci, care a avut „ordin“ să promoveze, şi
Dinamo Victoria Bucureşti, echipa născută din nimic ce a ajuns până la urmă
cenuşă, nu înainte, însă, de a ne bara nouă cu dispoziţie de la „secu“ drumul
spre elită, şi Flacăra Moreni, echipa generaliilor din Ministerul de Interne,
împinsă şi ea pe prima scenă în detrimentul nostru ca de altfel şi F.C. Olt
Scorniceşti. Aşa se face că în timp ce ele aveau ordin să promoveze şi toată
lumea (arbitri, adversari, oficiali) le ajuta, noi eram obligaţi să nu emitem
pretenţii deşi eram cei mai buni.
Anul 1986 poate fi considerat anul de cumpană pentru toată suflarea bancară. În 1986, stadionul din Cotroceni a găzduit-o pe Victoria Bucureşti, iar echipa Securităţii s-a îndrăgostit de arenă. Atât de mult, încât s-a gândit s-o ia cu ea.
Anul 1986 poate fi considerat anul de cumpană pentru toată suflarea bancară. În 1986, stadionul din Cotroceni a găzduit-o pe Victoria Bucureşti, iar echipa Securităţii s-a îndrăgostit de arenă. Atât de mult, încât s-a gândit s-o ia cu ea.
Dumitru Bolborea (jucător în perioada respectivă la
Progresul): „Nu se aştepta nimeni la aşa ceva. Au venit cu trailere. Unii tăiau
tribunele cu aparatele de sudură, iar alţii le transportau. Aveau nevoie de
tribune şi de unde să le ia ? De la Steaua, Dinamo sau Rapid nici nu se punea
problema. Aşa că a rămas soluţia să le ia pe ale noastre. Stadionul Progresul
era încă de atunci o frumuseţe. După ce ne-au lăsat fără tribune, am fost
nevoiţi să jucăm pe alte stadioane. Pe Voinţa am evoluat câţiva ani”.[ii]
 |
| Reîntoarcerea printre platani: Progresul Bucuresti- Petrolul Ianca 2-0, 1992 |
În timp suporterii s-au rărit, anii de exil lăsând urme
adânci. Valentin Căltuț „Gândiţi-vă, că
a trebuit să jucăm nouă ani în deplasare (n.r. - între 1986 şi 1995, când s-a
reconstruit stadionul Cotroceni). Cum să îl faci pe un copil să ţină cu echipa
asta?”.
 |
| F.C. National Bucuresti - Ceahlaul Piatra-Neamt, 2000 |
Chiar dacă întoarcerea echipei în Cotroceni a însemnat
construirea unui nou stadion și apariția unor generații de jucători ce au făcut performanță în tricourile bleu-albastre (3 locuri
secunde + 3finale de cupă), suporterilor li s-a acordat o importanță minimă de către cei care au condus clubul. Cei
care au rămas alături de echipă erau fie nostalgicii anilor de glorie, fie
cei care au primit “moştenirea” în familie ori cei care au considerat asemeni
ziaristului Marius Mitran „că Progresul e o echipă senină, de ţinut cu ea,
bleu-albastră, ca situaţia şi cerul de deasupra noastră”[iii].
Din păcate, ca de altfel l-a mai toate echipele din țară, nu a existat aproape deloc o strategie de marketing pentru atragerea
de noi suporteri alături de echipă...
Susținere activa!
Cu toată lipsa de suporteri tineri despre care scriau
anumite personaje din presa româneascî, anul 2003 avea sa aducă un nou suflu de entuziasm în comunitatea suporterilor bancari. Determinarea unor tineri suporteri de a susține echipa în
mod activ, conform conduitei ultras, atât acasă cât și în deplasare, duce la
formarea grupului F.A.N.S. Totul se face
independent de conducere. Deplasări,
steaguri, fulare și tricouri pentru suporteri, mesaje, toate se fac prin
eforturi financiare proprii, doar din pasiunea de a reprezenta cu mândrie
clubul iubit. Astfel, pe lângă meciurile de acasă și din împrejurimile
Bucureștiului, echipa s-a bucurat de susținere și la Timișoara, Cluj, Iași sau Constanța.
Deși în timp a trecut prin diverse transformări, grupul s-a menținut și a fost
alături de echipă până la dispariția acesteia.
 |
| F.C. Național București - F.C. Dinamo București, 2006 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu